Un vis cu subtitrare. La 10 fără 10

   Am cunoscut cândva un lup. Un lup şi atât. Cu ochii mari ca boabele de cafea şi nas supărat. Un lup. Fără nicio silabă în plus. Un lup cu sentimente destul de săltăreţe. Era un lup-sentiment sau un sentiment de lup? 

     Şi pentru că în acest vis erau şi roluri secundare, am rămas plăcut impresionată de oameni. În general mă fascineză oamenii care nu vorbesc aceeaşi limbă şi care în ciuda acestui mic inconvenient, se înţeleg, se iubesc şi dorm sub aceeaşi pătură mică în acelaşi pat mare.

     Aceste persoane sunt uimitoare... Cât despre restul, atenţia mea s-a abătut asupra unor tineri. Ea zice un lucru, iar el n-o înţelege ; el începe să citească sentimentele ce-i învăluiesc inima, ea ascultă pronunţia şi râde-n vis...  Îi răspunde în dialecte diferite şi-n limbi moarte, iar apoi rămân surzi şi muţi în fascinaţia şi plictiseala tuturor, care apasă fără milă, cu multă ignoranţă.

      Totul stă sub semnul unui urlet de lup venit dintr-o inimă de lup.

Valuri de sentimente.

   Şi acum să gândim altfel, dragostea este un sentiment cunoscut de toate lumea, dar fiecare om îl simte în feluri diferite. Sunt acele clipe în care sufletul vibrează cu toată puterea lui pentru a se face înţeles şi simţit. Într-adevar, dragostea aduce cu ea tot felul de trăiri greu de înţeles, şi parca ar fi fost mai bine să rămâi scumpul copil de odinioară, pentru a nu realiza că azi e din ce în ce mai complicat să supravieţuieşti într-o lume în care dragostea e rareori pe primul loc.

   Dragostea se simte şi se manifestă în moduri diferite,uneori chiar ciudate. Zidurile imense îi împiedică pe oameni să îşi arate sentimentele pure, fără durere şi ură. E frumos să trăieşti iubind, să iubeşti fără să aştepţi neaparat să te iubească toată lumea şi fără să iubeşti cu condiţii.

Plus sau minus, o literă sau două

   Câteodată îmi frământ mese pline cu ciorne şi pagini din jurnal, foi încărcate cu texte de iertare si de neuitare. Sertare golite de orice răspuns plin de indiferenţă, răspunsuri pline de sertare fără foi, care nu ştiu când le expiră bucuriile. Aş vrea să mă transforme cineva în literă mică de mână, scrisă de copiii de aproape 7 ani, cu feţele luminate de zâmbete. Şi visele lor, cele mai frumoase, s-au stins în sertarele mici şi cafenii, în care foile cu texte despre iubire de toate felurile nici nu au loc şi nici nu se clatină. 

    Mă tot gândesc la poveştile de iubire din paginile rupte ale jurnalului scrise de copiii de 7 ani, toate cu litere mici, de mână.

Cam la fel şi un pic diferit

  M-am abandonat sub copacul propriei mele imaginaţii şi îmi lipesc aripi la gând. Eu le-am făcut mari, timpul, mai mici, amândoi le-am vopsit în alb de Lună, le-am pus tot felul de pene şi puf pe jumătate argintate.

    Dacă am fi putut, m-aş fi oprit la umbra unei crenguţe de căpşune, iar timpul ar fi zburat cu riscul de a pieri în spuma apei din paharul roşu-auriu cu pensule subţiri şi transparente. Cam atât şi puţin mai limpede. Mai limpede...